Cuvânt înainte

În orice tranziţie, fie că este aceea către o căsătorie, către o nouă poziţie în carieră, către a face alt gen de vacanţe sau către un parteneriat în business, suntem într-un ocean de aşteptări. Setăm mii de standarde conştiente şi suntem prizonierii sau sclavii aşteptărilor subconştiente, setate în flux continuu de la naştere până în prezent.

Cât de exact ştim de fapt ce vrem azi de la un parteneriat? Dar de la o prietenie? Oare ce vreau este ce am nevoie acum sau ce aveam nevoie când aveam 20 de ani? Oare faptul că vreau ca bărbatul care mă curtează să mă răsfeţe cu cadouri şi să îmi plătească anumite cheltuieli este ceea ce am nevoie azi sau ceea ce aveam nevoie la 20 de ani? Oare faptul că partenerul de business este stabil, bogat şi influent e suficient? Poate business-ul nostru nou are de fapt nevoie de un partener inovativ, foarte flexibil şi de un lider pe care oamenii să îl urmeze cu inima deschisă.

Setarea aşteptărilor înseamnă să ne tragem sufletul, să ne uităm cine suntem de fapt astăzi şi să cristalizăm obiectivul optim şi modul optim de a-l atinge, acel mod care rezonează cu noi. Să ne conectăm la valorile noastre, la realul obiectiv, iar de acolo să setăm aşteptări cât mai aliniate la valorile noastre, şi nu la filtrele noastre din trecut. Nu de alta, dar aşteptările nerealiste sunt principala cauză a supărărilor noastre.

Am fost recent la un concert superb al lui Nigel Kennedy, violonist al cărui geniu îl admir. Iubesc abilitatea lui de A FI muzică, mai mult decât toate abilităţile lui dumnezeieşti de a o cânta. Oricine îl aude şi îl vede înţelege că el este muzică. Oamenii care rezonează cu felul în care el cântă sunt vrăjiţi în sală, învăluiţi în această energie a pasiunii, creaţiei şi genialităţii ce străluceşte în fiecare sunet emis de vioara sa, de vocea sa şi de întreaga orchestră.

Cine se aşteaptă să audă o interpretare uzuală a muzicii clasice iese de la concert nesatisfăcut – şi am văzut câţiva spectatori aşa. Veniseră la concert pentru că se cânta Vivaldi şi aveau setată aşteptarea să audă un Vivaldi; însă Nigel cântă Vivaldi altfel, îl împleteşte cu cine este el, cu ce ştie el, cu cine sunt şi ce ştiu oamenii pe care i-a atras în orchestră. Pentru a savura câteva momente muzicale cu el, căutaţi-l pe YouTube. Veţi înţelege exact ce spun.

Cine vine pentru genialitate, originalitate, încântarea sufletului, acela iese fericit de la concert. Cine se aşteaptă să audă Vivaldi clasic pentru că a venit la un concert de Vivaldi va fi dezamăgit. Ai prins distincţia? Da, am zis: cine se aşteaptă să audă Vivaldi pentru că a venit la un concert de Vivaldi va fi dezamăgit. Trebuie să fii setat pe altceva, pe mai mult, pe sufletul tău şi pe conexiunea cu sufletul lui, să te laşi dus de val, cu generozitatea de a vedea cât de frumos sunt înzestraţi unii oameni şi cât de mult înseamnă creativitatea. Să fii gata să te laşi surprins de asocieri nesperate, cum ar fi să vezi cum „vorbeşte” o vioară cu un clarinet sau cum vioara lui Nigel ia comanda şi „vorbeşte” cu contrabasul şi cum Nigel, la sfârşit, încheie aria cu un pupic sonor în aer, în loc de, probabil, notele fa şi sol. Sau să fii gata deoarece e momentul să intre după pauză şi tu aplauzi şi, în loc să apară pe scenă cu o reverenţă, Nigel răspunde cântat de după cortină: „Yes, man, I am coming, I am still drinking some water, be ready…”.

Şi să fii gata ca în loc de frac şi papion să vezi un tricou comod şi nişte pantofi sport galbeni, cu care bate ritmul de care e străbătut.

Oricât v-aş povesti, până nu ascultaţi, va fi greu să înţelegeţi întreaga dimensiune a ceea ce spun, pentru că mă exprim numai prin cuvinte, iar el se exprimă prin note magice, sunet divin şi suflet pulverizat fin şi generos peste noi.

Când comparăm modul în care oamenii îşi setează aşteptările cu privire la un concert de muzică clasică şi modul în care îşi setează aşteptările cu privire la perioadele de tranziţie din vieţile lor, găsim multe asemănări. Indiferent dacă este vorba, de exemplu, de perioada tranziţiei către a fi părinte, de perioada tranziţiei către un alt serviciu sau de perioada tranziţiei către un nou statut marital, dacă analizaţi atent ca spectatori vieţile altora, veţi vedea că mintea oamenilor abundă de aşteptări nerealiste. Da, este mai uşor să le vedem pe ale altora, deşi avem multe puncte oarbe mai toţi.

Aşteptările nerealiste sunt principala cauză a supărărilor noastre. Iar starea de supărare se traduce într-o scădere a nivelului de energie, care ne întinează claritatea logicii, inspiraţia, bunăvoinţa şi ne face neatractivi. Supăraţi fiind, ne separăm de ceilalţi şi de firul vieţii, cumva. Când alunecăm în această mocirlă a supărării, în care ne considerăm îndreptăţiţi să băltim jucând rolul victimei, ne autosabotăm. Nu e nimeni însă de vină că nu ne-am informat şi nu ne-am luat timp pentru autoanaliză. Tot aşa cum nu e nimeni altcineva vinovat dacă ai mers la concertul de Vivaldi şi ieşi din sală pentru că nu-ţi place cum interpretează Nigel. Era bine să te fi informat înainte cine este şi cum cântă. Era bine să-ţi pui întrebarea dacă eşti un tip clasic şi ţii la arta clasică, sau dacă îţi doreşti o aventură muzicală.

Tranziţia către un obiectiv, călătoria aceasta, este unică; în mod clar nu va semăna cu a nimănui altcuiva şi nu se va mai repeta niciodată. Şi nu are o reţetă exactă, pentru că este în primul rând despre a trăi, comunica, simţi, ajusta şi a evalua tu, total prezent aici şi acum. Aşa cum savurăm frumuseţea cântecului pe care niciodată nu-l vom mai auzi aşa cum l-am auzit la un anumit concert live. Este atât de interesant să verificăm dacă aşteptările noastre, atât în ceea ce priveşte muzica, cât şi într-o tranziţie din viaţă, vin dinlăuntrul celui care suntem astăzi sau sunt de fapt gânduri şi acţiuni ce derivă din şabloanele noastre vechi, despre a căror congruenţă cu sinele nostru de azi nu mai avem de fapt habar.

A acţiona congruent cu valorile noastre, a ne cala pe şlefuirea, astăzi, a unor rugozităţi individuale pe care le-am conştientizat ieri, a păstra standarde înalte, dar şi o doză bună de flexibilitate, a accepta că putem fi surprinşi de original – toate acestea dau fluiditatea şi frumuseţea călătoriei; exact cum citirea partiturii, simultan cu inserarea de improvizaţii inspirate, în acel dans dintre artişti, inspiraţia divină şi public, dau frumuseţea unică a unui concert.

Dacă suntem flexibili şi deschişi în a ne asculta şi a fi aliniaţi cu noi înşine, creăm contextul cel mai potrivit pentru ca lucrurile bune să se întâmple pentru noi. Nu putem avea aşteptări în lipsa alinierii la cine suntem cu adevărat în forul nostru interior. Nu ne putem aştepta ca mediul, oamenii să ne răspundă într-un mod concordant cu aşteptările noastre atâta timp cât nu există lumină şi claritate în noi.

Nu putem să avem ceva de calitate până când lumina şi claritatea din noi nu lasă loc pentru lumina şi claritatea din altul şi nu creează un context de întâlnire într-un spaţiu nou, care va fi altceva decât poţi să setezi cu adevărat acum, cu mintea şi informaţiile pe care le ai la momentul prezent. Indiferent dacă e vorba de o relaţie în afaceri sau de alegerea de a merge la un concert.

Care ar fi o setare corectă faţă de noi înşine? Să fim autentici? Să fim cea mai bună versiune a noastră? Să ne simţim liberi şi benefici? Generoşi şi puternici? Sociabili şi încrezători în noi şi în ceilalţi? Diplomaţi şi grijulii cu ceilalţi? Aventuroşi şi empatici? Organizaţi şi clari în exprimare?

Se poate? Nu e prea greu? Ba e foarte greu, adesea, pentru că nu avem fie comportamentele benefice suficient antrenate, fie, zicem noi, mediul pregătit să ne primească noile comportamente.

Ceea ce aduce Nigel nou în muzică, cu măiestrie, este că mixează clasicul şi noul într-un mod atât de armonios încât te vrăjeşte. Cu alte cuvinte, da, aveam aşteptări, primim şi ceea ce este în scheletul aşteptării, dar primim într-un mod diferit şi trăim tranziţii către acel ceva, care ne surprind şi încântă pentru că ne trezesc simţurile. E ca atunci când într-o relaţie ne setăm ca obiectiv căsătoria, însă trebuie să fim gata să ne golim de vechile noastre aşteptări, presetări, rigori, pentru a da voie unei relaţii proaspete, frumoase, vii, noi, surprinzătoare să-şi trăiască gloria începutului în toate formele sale: întâlniri în care doar vorbeşti, cadouri cu mesaje, muzici de descoperire, dans de acordaj, nopţi de amor neobişnuite, vacanţe în care planifici altfel şi vrei să cunoşti altfel. Tranziţia va construi căsătoria, va fi parte din ea, deşi NU e căsătoria. Aşa cum intermezzourile lui Nigel nu sunt Vivaldi, dar îl ajută pe Vivaldi să fie „mai Vivaldi”. Să ne bucurăm când regăsim ceea ce ştiam şi aşteptam. Şi apoi să ne depărtăm din nou de ceea ce ştiam pentru a permite simţurilor să se bucure mai apoi de regăsirea clasicului.

Căutăm armonia, dar dacă o să ascultăm numai ceva cântat armonios o să ne plictisim repede. Să o căutam, dar fiind conştienţi că nu trebuie să...