Introducere

Ucraina: indispensabila
îndatorire de a nu uita istoria

Stéphane Courtois

Director onorific în cercetare la CNRS1*

Predă istoria comunismului la ICES2**
(La Roche-sur-Yon)

În dimineaţa zilei de joi, 21 noiembrie 2013, am avut onoarea să prezint, la Academia de Ştiinţe a Ucrainei din Kiev, comunicarea de deschidere a unui colocviu internaţional consacrat Memoriei victimelor Holodomorului. În limba ucraineană, Holodomor înseamnă „exterminare prin foame” şi este numele emblematic dat foametei organizate în 1932-1933 de către puterea comunistă de la Moscova împotriva ţărănimii din Ucraina orientală, care a provocat moartea a milioane de persoane – bărbaţi, femei şi copii. Ferm hotărât să înăbuşe orice tendinţă de autonomie ucraineană, Stalin a pus în acelaşi timp să fie exterminată o mare parte a elitelor naţionale ale Republicii Socialiste Ucrainene, inclusiv comuniste. Apoi a iniţiat memoricidul, interdicţia absolută de a evoca tragedia, pentru a împiedica victimele să se recunoască în calitate de victime şi să-l indice pe călăul lor. Un memoricid întreţinut de urmaşii săi până la sfârşitul anilor 1980.

La 20 noiembrie 2013, seara, echipa de fotbal a Ucrainei pierduse meciul în faţa Franţei, ratând astfel participarea la Cupa Mondială din Brazilia 2014. Mi-am început deci discursul prin a-mi cere scuze ca francez asistenţei, amintind totodată că ceea ce pe moment putea părea o dramă naţională nu se putea compara nicicum cu imensa catastrofă a Holodomorului. Şi am urat succes acestei ţări care, în sfârşit, şi-a cucerit independenţa în 1991 şi care, în ciuda inevitabilelor incidente şi zvâcniri ale postcomunismului, părea, de la Revoluţia Portocalie din 2004, să se îndrepte spre un regim democratic şi spre deschidere către Uniunea Europeană.

La sfârşitul după-amiezii, în timp ce discutam cu un prieten ucrainean în apropierea Parlamentului, brusc, acesta a fost acostat de un deputat agitat, care l-a informat că preşedintele în exerciţiu, Viktor Ianukovici, tocmai anunţase că nu va semna acordul de asociere dintre Ucraina şi Uniunea Europeană, prevăzut pentru 29 noiembrie. Această schimbare totală, care lăsa să se întrevadă o apropiere a regimului de Rusia lui Vladimir Putin, a iscat dintr-odată o agitaţie vizibilă şi o tensiune foarte mare. Le-am resimţit în aceeaşi seară la Opera din Kiev, la premiera mondială a unei opere a compozitorului american de origine ucraineană Virko Baley, consacrată Holodomorului şi intitulată „Pământ roşu. Foamete”. Mi s-a cerut să spun câteva cuvinte înainte de reprezentaţie şi am insistat asupra faptului că „a venit timpul formării unei memorii europene comune a teribilului secol XX, o memorie care să ţină seama nu doar de o tragedie sau alta, ci de toate tragediile”. Şi am subliniat munca remarcabilă începută în acest sens de Platforma pentru memoria şi conştiinţa europeană, care grupează în toată Europa – „de la Atlantic la Ural”, conform celebrei formule a generalului de Gaulle – zeci de asociaţii ce lucrează la elaborarea comună a ceea ce Paul Ricœur numea „memoria justă”. Dar deja, după reprezentaţie, în foaierul operei, unde se organizase o mică recepţie, discuţiile despre decizia lui V. Ianukovici erau aprinse. Iar la ieşire, câteva zeci de tineri manifestanţi fluturau paşnic steaguri ucrainene şi europene.

În dimineaţa zilei de vineri, 22 noiembrie, la Casa Ucrainei – cea mai mare clădire din Kiev, fostul Muzeu Lenin – au fost inaugurate două expoziţii simultane: una intitulată „Executaţi prin foamete: genocidul necunoscut al ucrainenilor”, iar cealaltă „Totalitarismul în Europa”, punând în paralel cele două mari regimuri totalitare din anii 1930 şi 1940, comunist şi nazist. Şi acolo, în prezenţa a trei foşti preşedinţi ai Republicii independente Ucraina, am reamintit importanţa noţiunii de „totalitarism” şi influenţa Cărţii negre a comunismului, care tocmai fusese publicată în ucraineană.

Dar reflecţia istorică era deja antrenată de valul de indignare care zguduia Kievul de la schimbarea subită de direcţie a lui V. Ianukovici. În ziua aceea turna cu găleata peste capitala ucraineană şi fiecare se întrista, văzând în acest semn al cerului prevestirea împiedicării oricărei manifestaţii de protest. În drumul spre aeroport cu acelaşi prieten ucrainean, am trecut prin faţa faimosului şi giganticului bust monobloc al lui Lenin, din granit roz, care trona în plin centru al Kievului. Dezamăgit, l-am întrebat puţin răutăcios dacă, într-o zi, această statuie va dispărea din peisaj. Nu mi-a răspuns. Atunci eram amândoi foarte departe de a ne imagina incredibila înlănţuire a evenimentelor care, în câteva zile, avea să ducă la marea revoltă din Piaţa Maidan şi, încă de pe 8 decembrie, la căderea şi distrugerea statuii lui Lenin, omul care, trebuie amintit, a fost inventatorul şi iniţiatorul primului regim totalitar, pe 7 noiembrie 1917.

Încă o dată, cum se întâmplă de atâtea ori, zgomotul şi furia istoriei au constrâns istoricii epocii contemporane să iasă din biblioteci, din arhive, din cabinetele lor de lucru şi să se implice în dezbaterea publică, încercând să aducă lămuriri în măsura modestelor lor mijloace. Astfel am avut, împreună cu Galia Ackerman, director executiv al Forumului European, şi câţiva colegi şi prieteni, ideea unui colocviu reunind şaisprezece specialişti din toată Europa – în special din ceea ce se numea până nu demult „Cealaltă Europă” – pentru a iniţia o reflecţie asupra folosirii şi importanţei memoriei şi a istoriei celui de-al Doilea Război Mondial în conflictul care, de la anexarea forţată a Crimeii şi invadarea Donbasului de către forţele ruse, a creat pentru prima oară după 1945 o stare de război internaţional în Europa. Colocviul a avut loc pe 16 aprilie 2015, în sediul Institutului de Ştiinţe Politice din Paris, iar textele publicate aici sunt cele rezultate în urma desfăşurării acelui colocviu.

După cum ştie toată lumea, regimul sovietic şi mişcarea comunistă în general şi-au refăcut, în 1945, în mare parte legitimitatea şi prestigiul politic şi moral datorită victoriei lui Stalin asupra lui Hitler. Comuniştii s-au prezentat atunci ca învingători ai „fascismului” şi martiri sacri; e adevărat că Germania nazistă a dus împotriva Uniunii Sovietice şi a populaţiilor ei un război de cucerire, de colonizare şi de exterminare – a comuniştilor şi a evreilor, dar şi a slavilor în general. Acesta este de altfel sensul eroic şi martirologic pe care Stalin îl atribuise încă din 1941 „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”, nume de acum emblematic al URSS-ului în război începând din 22 iunie 1941.

Un „Mare Război pentru Apărarea Patriei” pe care Vladimir Putin, conducătorul regimului postcomunist rus din 1999, nu încetează să-l revendice pentru a-şi justifica voinţa de refacere, sub autoritatea lui, a ansamblului sovietic care a făcut implozie în decembrie 1991, ceea ce a dus la independenţa a paisprezece state noi, dintre care şase situate în Europa de Est. Un „Mare Război pentru Apărarea Patriei” pe care propaganda îl aminteşte întruna populaţiei ruse, dar şi popoarelor din fostele republici sovietice şi opiniei publice occidentale. Un „Mare Război pentru Apărarea Patriei” despre care Vladimir Putin „uită” să precizeze că a fost precedat, din august 1939 până în iunie 1941, de ceea ce s-ar putea numi o „Mare Alianţă Totalitară”, alianţa diplomatică şi militară încheiată după toate regulile între Hitler şi Stalin, pe 23 august şi 28 septembrie 1939, trecând peste cadavrul Poloniei. Această alianţă, care a fost declanşatorul celui de-al Doilea Război Mondial, a prezidat, între altele, anexarea de către Stalin a Ucrainei occidentale, apoi sovietizarea ei sub conducerea lui Nikita Hruşciov, promotorul „Marii Terori” în Ucraina orientală, în 1938. Ea a fost urmată, cinci ani mai târziu, de „eliberarea” Europei Centrale şi de Est de către Armata Roşie şi NKVD, adesea lăudată de Vladimir Putin, dar care avea prea puţină legătură cu libertatea. Şi, în acelaşi timp, întreaga Europă Centrală şi de Est vedea cum se alege praful de promisiunea alegerilor libere, proclamată la Conferinţa de la Ialta din 1945, şi suporta la rândul ei comunizarea şi rusificarea. Până când căderea Zidului Berlinului a eliberat aceste popoare de sub călcâiul Moscovei.

Existau deci, de la Oder la Nipru şi de la Marea Baltică la Marea Neagră, mai multe memorii privind al Doilea Război Mondial şi două istorii foarte diferite între ele: cea a învingătorului sovietic şi cea a popoarelor „eliberate”. Un contrast foarte clar întâlnim la Kiev, unde există la oarecare distanţă unul de altul două locuri de aducere aminte antagonice. De o parte, modestul Muzeu al Holodomorului, inaugurat de cei care au preluat puterea la Revoluţia Portocalie din 2004. De cealaltă parte, uriaşul Muzeu al Marelui Război pentru Apărarea Patriei, inaugurat în 1981 de Leonid Brejnev, pe atunci şef al comunistului şi kaghebistului Putin: acest „muzeu” este un ansamblu format din faimoasa statuie a „Patriei-Mamă” – patria „sovietică”, înaltă de 62 de metri, din oţel inoxidabil – care domină tot oraşul şi, pe o lungime de mai multe sute de metri, din...