Lupta cu ciomege

Ciomegele ori pietrele îmi pot sfărâma oasele,

Dar wurdele sunt mult mai letale.

Culegere de balade și povestiri

I-am privit pe cei doi luptători cu ciomege cum își dau târcoale, măsurându-se reciproc din priviri.

Băiatul blond era înalt și ager în mișcări, un campion local care se întrecea cu toți doritorii. Îl văzusem deja cum învinsese cu ușurință patru adversari, dar al cincilea îi dădea bătăi de cap. În ciuda faptului că era bondoc și vânjos, avea reacții surprinzător de rapide.

Luptătorii erau ceva mai în vârstă – să fi avut în jur de șaptesprezece sau optsprezece ani – și mult mai voinici decât mine. Oare aș fi în stare să îl înving pe campion? Sunt suficient de bun? Astea erau întrebările care mă frământau.

Schimbaseră deja mai multe lovituri, dar niciuna nu își atinsese ținta. Cel care primea o lovitură la față sau la cap era automat declarat învins.

Luptau pe un teren viran de la periferia orașului, în mijlocul unui cerc de spectatori înfierbântați, care își agitau pumnii în aer și țipau, strângând în degete biletele de pariuri pe care le cumpăraseră de la agentul care urmărea înfruntarea de la distanță. Majoritatea spectatorilor erau tineri – adolescenți ca și mine –, însă vedeai și câțiva oameni de vârstă mijlocie, care dădeau dovadă de același entuziasm, gesticulau și își încurajau luptătorul favorit.

Era riscant să pariezi împotriva campionului, căci existau șanse mari să îți pierzi banii. Totuși, dacă aveai noroc și câștigai, primeai de patru ori suma pariată. Eu, personal, nu mi-aș fi asumat acest risc. În ciuda iscusinței adversarului său, campionul părea sortit să câștige.

Chiar de-aș fi dorit să pariez, n-aș fi putut, fiindcă nu aveam niciun ban în buzunar. Pribegeam pe drumuri de două săptămâni și abia sosisem în orașul Gindeen. Nu mâncasem nimic de o zi întreagă și eram sfârșit de foame. Acesta era motivul pentru care mă aflam acolo. Speram să pot participa la lupte. Agentul aranjase luptele în așa fel încât să poată câștiga bani din pariuri, dar îl plătea numai pe luptătorul victorios.

Deodată, băiatul scund și vânjos a renunțat la orice prudență și și-a atacat adversarul cu sălbăticie, împingându-l. Preț de câteva clipe, a părut că agresivitatea și viteza lui vor avea câștig de cauză. Însă blondul a făcut un pas în față și l-a izbit cu ciomagul direct în gură.

În momentul în care lemnul lăcuit s-a izbit de carne și dinți s-a auzit un pocnet scurt, urmat de un plescăit.

Învinsul s-a clătinat pe picioare, scuipând bucăți de dinți, în vreme ce sângele îi șiroia din gură și i se prelingea pe cămașă.

Gata. S-a terminat. Era rândul meu acum. Cel puțin, așa speram.

M-am așezat la coada de spectatori, care așteptau să își ridice câștigurile. În sfârșit, am ajuns în față și m-am uitat la agent. Purta o eșarfă albastră, pusă în diagonală peste piept, ca însemn al meseriei sale – agent de pariuri. Maxilarul puternic și ochii apropiați îi dădeau un aspect dur; pe lângă asta, nasul îi fusese spart de atâtea ori, încât era aproape turtit pe față.

― Unde ți-e biletul de pariuri? a întrebat el. Hai odată, că n-am toată ziua la dispoziție.

Când mi-a vorbit, i-am observat dinții lipsă ori sparți. Am presupus că fusese și el cândva luptător cu ciomegele.

― N-am venit ca să pariez, am zis. Vreau să lupt.

― Ești din Sud? a întrebat el, rânjind.

Am încuviințat din cap.

― Ești nou sosit la Gindeen?

Am încuviințat din nou.

― Ai mai luptat cu ciomege?

― De multe ori, am răspuns, privindu-l drept în ochi, încercând să nu clipesc. De obicei, câștig.

― Zău așa? a râs el. Cum te cheamă, băiete?

― Leif.

― Ai ceva tupeu, Leif, trebuie să recunosc. Așa că o să-ți dau o șansă. Intră în luptă acum. Mulțimea e înnebunită să vadă sânge proaspăt.

Ocazia sperată se ivise mai ușor decât m-aș fi așteptat.

M-a condus în mijlocul peticului de iarbă noroioasă și și-a pus palma cărnoasă pe capul meu. Apoi i-a făcut semn băiatului blond, al cărui adversar anterior se făcuse nevăzut, și i-a cerut să se așeze în dreapta lui.

― Rob a câștigat din nou, a strigat el. Va reuși cineva să îl bată? Poate că acum este momentul… Acesta este Leif, nou-venit în oraș. A mai luptat în Sud. A luptat și a câștigat. Poate că un băiat de la țară va reuși să vă dea o lecție vouă, orășenilor. Așa că veniți și pariați!

Câteva secunde, lumea a rămas împietrită. Peste două sute de perechi de ochi mă măsurau din cap până-n picioare. Câțiva rânjeau, alții mă priveau plini de dispreț.

Am profitat de acest moment pentru a-mi cântări din ochi adversarul. Cămașa albă îi strălucea în razele soarelui de după-amiază, iar pantalonii negri și ghetele din piele erau de bună calitate. În contrast cu el, cămașa mea verde în carouri era teribil de murdară după drum, pantalonii aveau o gaură în dreptul genunchiului stâng. Oamenii se uitau atent la pantofii mei, ale căror tălpi dezlipite îmi lăsau degetele să se aerisească. De asemenea, aveam pielea mai neagră decât a oricăruia dintre cei prezenți. Unii dintre spectatori au clătinat nemulțumiți din cap și au plecat.

Dacă nimeni nu era dispus să parieze, lupta ar fi fost anulată. Trebuia neapărat să lupt și trebuia neapărat să înving.

Spre ușurarea mea, câteva persoane s-au așezat la coadă și au început să parieze.

Acum trebuia să rezolv următoarea problemă.

― Nu am ciomag cu care să lupt. E posibil să îmi împrumute cineva unul? l-am întrebat pe agent, suficient de tare cât să audă și mulțimea.

Îmi lăsasem ciomegele de luptă acasă, la prietenul meu Peter. Nu venisem la Gindeen ca să devin luptător cu ciomege. Credeam că acele zile sunt de domeniul trecutului.

Agentul și-a dat ochii peste cap și a tras o înjurătură în barbă, iar unii dintre cei așezați la coadă și-au pierdut interesul și au renunțat să mai parieze. În acel moment, cineva mi-a pus un ciomag în mâna dreaptă și o clipă mai târziu am dat piept cu campionul, în vreme ce lumea a format un cerc în jurul nostru. Mi-am dat seama numaidecât că mă aflu într-o nouă încurcătură. Era după-amiază târziu, iar soarele era destul de jos pe cer și îmi bătea direct în ochi.

Adversarul meu s-a ghemuit, a intrat în poziție de luptă și a pornit spre mine, o siluetă neagră cu soarele pe fundal. Am mijit ochii, așteptându-l să mă atace, iar el s-a năpustit către mine. Era rapid în mișcări. Abia am reușit să evit lovitura. M-am răsucit spre stânga și am început să dau roată în jurul lui, în timp ce el mă urmărea cu privirea.

Publicul a început să îi scandeze numele: „Rob! Rob! Rob!“

Oamenii își doreau să câștige. Eu eram un nimeni.

Am continuat să mă învârt în jurul lui până când nu am mai fost orbit de soare și atunci l-am privit în ochii lui albaștri. Nu mai stătea ghemuit, așa că am remarcat încă o dată cât este de înalt. Avea brațele mult mai lungi decât mine. Trebuia să găsesc, cumva, o soluție să îl fac să lase garda jos și să vină mai aproape de mine.

A mai atacat o dată. M-am ferit și ciomagul mi-a trecut razant pe lângă umărul drept. Era cât pe-aici să mă nimerească. Pantofii mai mult mă jenau. Cu fiecare pas pe care îl făceam, tălpile lor dezlipite lipăiau pe iarba umedă și alunecoasă.

Concentrează-te, Leif, mi-am zis în sinea mea.

La următorul atac nu am mai fost la fel de rapid. M-a izbit cu forță peste mâna dreaptă și am scăpat ciomagul.

Mulțimea a izbucnit în urale.

Una dintre regulile bătăii cu ciomege este să nu dai drumul armei din mână, orice s-ar întâmpla. Dacă faci asta, meciul e ca și terminat. Adversarul tău se poate apropia fără teama unui contraatac. Lovitura nimerise un nerv și îmi amorțise brațul, care atârna moale pe lângă corp.

Intrasem în luptă destul de încrezător – victoriile de acasă îmi dădeau speranțe –, dar începeam să pricep că îmi calculasem greșit șansele. În definitiv, orașul era mult mai populat decât zona rurală din care veneam. Cu cât erau mai mulți luptători, cu atât standardele erau mai înalte.

Rob râdea. A venit spre mine cu ciomagul ridicat. Mă întrebam dacă va alege să mă lovească peste gură, situație în care mi-aș fi pierdut dinții.

Publicul a început din nou să scandeze din ce în ce mai tare:

― Fugi, iepurașule! Fugi, iepurașule! Fugi! Fugi! Fugi!

Râdeau și strigau. Voiau să renunț și să dau bir cu fugiții.

Fuga ar fi fost soluția cea mai înțeleaptă. Ce rost avea să mă lase cineva fără dinți?

Nu am apucat să aflu dacă Rob intenționa să mă lovească în frunte sau în gură. M-am aruncat la pământ pe sub ciomag, m-am rostogolit spre picioarele lui și, cu mâna stângă, mi-am înșfăcat ciomagul. Până să apuce el să se întoarcă, eu eram deja în picioare.

Pe urmă, mi-am scos pantofii inutili –...