Dracula Land Dracula Park

CAPITOLUL 1

Bunicul transmite știri de dincolo

Cred cã este bine sã vã spunem cã povestea noastrã începe într-o casã din America.

Alex și Max stau ca aruncați de furtunã în fotoliile de piele de caprã, moștenite de la bunicii dinspre tatã.

În toatã casa stãpânește aerul din bãrcile de salvare ale vapoarelor amenințate de catastrofã.

Frânturi de conversație urmate ba de râsete, ba de exclamații ciudate se aud de dincolo.

- Mi se pare mie sau dincolo sunt niște nebuni?…

- Mã scuturã frigurile, pe cinstea mea.

- Eu, dimpotrivã: simt cã mã ia dracul… În fața nevãzutã a lucrurilor:

- Dar dacã dincolo ne așteaptã grãmezile de aur din peșterile turcești?…

- A fost ideea mea, recunoaște! Dincolo de lucruri:

- Presimt o prãbușire catastroficã...

- Catastrofalã se spune, pentru Dumnezeu.

- A fost ideea ta!

Dincolo, în clipa de fațã, însemna de fapt camera lor de lucru în care nu erau nici dotãri deosebite, nici mobilã prea arãtoasã.

Nici viața lor nu era deosebitã sau mãnoasã. Doar așa, cât sã se vadã cã o duc bine.

De la bunici rãmãsese ceva avere dar pãrinții le muriserã prea devreme și nu mai putuserã adãuga câte ceva, lãsându-i pe cei doi frați aproape în mila lui Dumnezeu, cum se spune.

Starea specialã în care se aflau acum avea însã un temei serios!

In urmã cu trei luni, Alex nãvãlise în casã fluturând

„Magazinul de duminicã” al unui cotidian New-Yorkez.

Era copleșit de o știre de numai patru rânduri, care anunța cã în America ființeazã patru mii de cluburi Dracula.

- Și?… întrebase Max.

- Este tot ce am descoperit mai grozav de la venirea mea pe pãmânt!..

Copleșit și depãșit:

- Ne-a pus Dumnezeu mâna în cap! Max, frate, ca frate:

- Numai sã nu ne tragã și de pãr! N-am suportat asta nici de la mama, ții minte!

Oglindã-n fața ochilor:

- Nu-mi place când ești mitocan… Oglindã în fața sufletului:

- S-o ierte Dumnezeu. Horoscop chinezesc:

- Va fi afacerea vieților noastre! Și îndrãznesc sã spun cã tot ce va urma de azi înainte, de aici ni se va trage!

Funie în casa spânzuratului:

- Povestea cu Dracula i-a cam luat mințile și lui Bunicul. Adevãrul spus pe fațã te obligã greu în viațã:

- L-a nãucit puțin, recunosc. Dar cât farmec i-a dat în schimb!…

Lumea poveștilor:

- Ce minunat sunau cuvintele lui... Ți se fãceau creierii gheațã de groazã!…

- Seara nu mai venea nimeni în vizitã la noi de frica duhurilor!

- Ce vremuri!

- O, dar povestea aceea cu întâlnirea lui cu Dracula, în parc?!…

- O, cât o speriase pe strãbunica noastrã, mãicuța Silvia…

- Pânã la moarte…

Și pentru cã cei doi strãnepoți de câte ori vorbeau despre mãicuța Silvia își repovesteau cu încântare, fie și în gând, întâmplarea cu pricina, sã nu trecem mai departe nici noi pânã nu v-o povestim, cât o cunoaștem și cât mai scurt posibil:

Strãbunica lor, mãicuța Silvia, o femeie foarte înțeleaptã, îl dusese pe copilul ei - pe Bunicul lor - care de mic se dovedise isteț din cale-afarã, la fratele ei mai mare, Mac.

El era directorul unei școli foarte cãutate de toți pãrinții cu scaun la cap.

Deși bietul copil încã nu avea vârsta cerutã de lege! Doar pentru probã.

Dacã fãcea fațã la program îl dãdeau la școalã cu un an mai devreme.

Dacã nu, nu.

A treia zi de cursuri vine strãbunica Silvia sã-l ia pe

Bunicul - fiul ei - acasã.

Într-o vineri.

Învãțãtoarea, conform obiceiului din primele zile de an

școlar, îi scosese pe copii în parcul de lângã școalã.

De aici pãrinții își luau plozii și-i duceau acasã.

Însã când strãbunica n-a avut o treabã mai bunã de fãcut decât sã-l întrebe pe fiul ei - Bunicul lor - cu cine s-a mai împrietenit, acesta i-a rãspuns scurt:

- Cu Dracula.

Biata femeie, o ortodoxã mai mult decât practicantã, de groazã, abia a apucat sã se așeze pe scaun.

Bunicul, ca orice copil râzgâiat, vãzând cât de impresionatã e mama lui de cele spuse, a continuat povestea:

- Cum mã jucam mai la o parte, cã eu nu cunosc pe nici unul dintre proștii ãștia de la școalã, m-am trezit cu Dracula lângã mine. Și cum e el doritor de prieteni, m-a invitat la o

șuetã la cofetãria de acolo.( Și a arãtat locul). A comandat douã cafele tari și parfumate…Dupã ce am sorbit fermecați din licoarea dãtãtoare de puteri mi-a arãtat la marginea parcului alți douãzeci de draci, întrebându-mã dacã am trebuințã de câțiva dintre ei, cã sunt tare credincioși. Și cã la

școalã mi-ar prinde bine. I-am spus cã n-am ce face cu ei. Și ne-am bãut cafelele pânã la ultimul strop. M-a invitat sã mi- i prezinte pe toți dracii dar n-am mai avut vreme pentru cã învãțãtoarea striga sã ne încolonãm pentru casã.

Ajungând aici, mãicuța Silvia abia a mai rostit „șuetã”,

„Dracula” și „licoare”, trei cuvinte nemaiauzite în gura unui copil cuminte, dupã care a cãzut de pe scaun ca lovitã cu parul...

Și nu și-a mai revenit decât dupã ce a sosit, cu doctorii, fratele ei, regretatul unchi Mac.

Abia seara târziu, sãrmana Silvia a fost în stare sã povesteascã cele întâmplate, spre hazul unchiului și a preotului care fusese chemat sã-l închine la icoane pe Bunicul.

- Draga mea, a zis unchiul Mac, cãtre sora sa, Silvia. Bãiatul acesta – Bunicul lor - o sã ajungã departe… Tot ce ai povestit despre el s-a petrecut între mine și prietenul meu, preotul numit Draculea, aici de fațã. Numai cã nu era vorba de draci ci de niște câini de vânãtoare. Cã nu e în toatã emisfera nordicã crescãtor de javre mai bun ca popa nostru. Poți pleca acasã fãrã griji din privința bãiatului. Cã unul ca el, care a ținut minte atâtea, dupã ce m-a ascultat pe mine raportându-i nevestei ce- am vorbit la cafanã cu prietenii, o sã-i zãpãceascã pe mulți din lumea asta… Ba poate și pe câțiva din cea de dincolo…

Marea liniște dintre lumi. Max și Alex, recunoscãtori:

- Cred cã el ne-a trimis știrea de fațã!...

Și amândoi se îndreptarã spre locul unde țineau cea mai respectatã și adevãratã moștenire lãsatã de Bunicul lor:

„Dracula – îngerul pãzitor” , o carte pe care nu au încetat s-o rãsfoiascã mereu, deși „o știau pe dinafarã”, cum se spune.

Deschiserã copertele de carte sfântã și citirã:

„Se dedicã aceastã carte mamei mele,Silvia

și unchiului meu Macarie, zis Mac.

Celei dintâi pentru cã m-a învãțat sã-l iubesc nemãsurat pe

Țepeș,

iar celui de al doilea pentru cã m-a obligat sã nu-mi fie fricã de Dracula.”

Frumoase cuvinte.

Autorul

Frumoase sentimente. Testamentare!

Drept care se simțirã obligați sã publice urgent, în același „Magazin de duminicã”, urmãtorul anunț:

„Cãutãm firmã consultanțã, prospere afaceri, Dracula”.

Trei luni trecurã de la întâmplarea cu știrea. Multe schimbãri se petrecurã.

Din nepãsãtori, frații devenirã de nestãpânit. Din apatici, visãtori.

Din cuminți, îngrozitori.

Dar zãpãceala aceasta, care îi cuprinsese imediat dupã ce descoperiserã sensul magic al semnului dat de bãtrânul plecat în rai, se terminã brusc dupã douã sãptãmâni.

Și deodatã se trezirã mai puternici ca oricând și mai inspirați ca nici odatã.

Hotãrât, așa-i când primești semne de dincolo sau invitații mult așteptate.

A doua tablã a lui Moise le era promisã de câtre Reprezentantul Asociației de turism global și lunar, singurul consultant care se prezentase la ei, în urma anunțului amintit mai devreme.

- Domnilor, suntem gata! Vã așteptãm dincolo. Hotãrât, era un tip deosebit.

Dovadã și acum.

Nici nu-l simțiserã când, dar mai ales, cum intrase! Din asta se pot cruci oamenii.

(Dacã nu au și alte întâmplãri, paralele, care sã-i scoatã din prizã, mãcar pentru o clipã…)

Ca acum, când sunã telefonul. Alex ridicã receptorul.

- Sunãm pentru consultanțã la proiectul Dracula…Ne-ar interesa…

- Sã fiți sãnãtoși! Am demarat demult, se mândrește Alex, având și de ce…

-...